Nu are nicio problemă de sănătate, dar își dorește să fie paral1zată pentru totdeauna. Motivul real este dureros

Nimeni nu şi-ar dori, pe lumea asta, să trăiască într-un scaun cu rotile inten’ionat. Totuşi, această femeie în vârstă de 61 de ani din Salt Lake City, Utah, îşi doreşte asta şi şi-a trăit toată viaţa ca o persoană cu dizabilităţi.

Chloe Jennings-White este o femeie sănătoasă, activă, cu picioare care funcţionează perfect. Femeia se vede ca pe o persoană cu dizabilitate şi preferă să circule într-un scaun cu rotile, nu pentru că ar avea nevoie, ci pentru că aşa îi place.

Aceasta foloseşte echipament care îi blochează picioarele şi se crede imobilă. De fiecare dată când are nevoie să urce scările, de exemplu, femeia se ridică şi îşi foloseşte picioarele normal. O plimbare lungă sau orice presupune mişcare nu este neapărat ceea ce o face pe Chloe fericită.

Chloe este fericită atunci când simte că este imobilă. Aceasta susţine:
„Când aveam nouă ani, m-am plimbat cu bicicleta pe o scenă de lemn improvizată în parcul local, cu dorinţa de a-mi rupe coloana.” Accidentul nu a afectat-o drastic, pentru că a aterizat pe gât şi nu pe spate, aşa cum a plănuit.

În acel moment a realizat că ar fi putut rămâne paral1zată de la gât în jos, nu de la talie în jos şi că asta ar fi lăsat-o complet imobilă – şi nu asta era ceea ce îşi dorea.

Chloe şi-a dorit încă din copilărie să fie paral1zată. La scurt timp după accidentul de bicicleta, mătuşa lui Chloe a paralizat, iar aceasta şi-a dorit şi mai mult să fie în aceeaşi situaţie.

Femeia a fost diagnosticată cu Sindromul Identităţii Corporale, o condiţie foarte rar întâlnită. Acest sindrom face ca pacienţii să creadă că ar fi mult mai fericiţi dacă ar fi paralizaţi sau ar avea un membru amputat.

Dorinţa unei dizabilităţi devine singurul scop sau dorinţă a pacientului. Chloe a studiat la Universitatea Cambridge şi a lucrat la Institutul de Cercetare Stanford, iar în acei ani, sindromul a scăpat de sub control.

A început să aibă fantezii că este paraz1lată. Asta făcea şi când a încercat să se sinucidă, conducând direct într-un perete. A început să se poarte ca şi cum e paralizată atunci când era singură şi se folosea de plăci de lemn ca să nu îşi poate îndoi picioarele.

Nevoia de a trăi o viaţă imobilă
Pentru a o opri din încercările de a-şi face rău, diagnosticul şi aprobarea doctorilor de a deţine un scaun cu rotile, i-au permis lui Chloe să îşi trăiască viaţa aşa cum şi-a dorit. Atunci când este într-un scaun cu rotile, se simte în control.

Nu mai simte nevoia să îşi facă rău, dar nevoia de a fi paral1zată nu dispare niciodată din mintea ei.

Chloe se lupta să găsească un doctor care este dispus să o opereze, dar nu pentru că ar avea nevoie, ci pentru că îşi doreşte ca operaţia să o paralizeze. Totuşi, niciun doctor nu ar face vreodată aşa ceva.

Dorinţa trăieşte mereu în mintea eu şi foloseşte scaunul cu rotile că mod principal de transport. Spera că, într-o zi, un medic îi va „tăia nervus sciatic şi femural”.